Mihai Eminescu
şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească
şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact
cu oamenii şi cu natura. Între anii 1858 şi 1866, urmează cu
intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a, clasificat al
cincilea din 82 de elevi după care face două clase de gimnaziu.
Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou
în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din
Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa
Tardini-Vlădicescu. 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui
Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi
elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”.
Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet
şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai
apar în „Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe
traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de
cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a
realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar
nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa
lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl
cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în „Familia„, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la
Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept,
dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul
societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte
la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la „Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874 este student la
Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în
filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la
examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi
între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la
ziarul „Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în „Convorbiri Literare”.
Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.
Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este
îndrăgostit de Veronica Micle.
În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se
îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la
un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii”
, cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul
volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la
îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă în
condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie
1889 (15 iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului
Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe
umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
Sursa: Istoria.md